Era o dimineață răcoroasă de primăvară în ziua în care domnul Tanaka s-a decis să-și ia rămas bun de la lume, iar cireșii de pe malul râului Kamo din Kyoto încă nu înfloriseră. Mugurii, temători de ultimele adieri răcoroase ale iernii, așteptau ghemuiți pe crengile golașe. Domnul Tanaka stătea pe o bancă, uitându-se la natura adormită, când își dădu seama că nu dorește să vadă florile de cireș în acel an. El, care era considerat un iubitor avid al frumuseții trecătoare. El, care tocmai toamna precedentă își cumpărase un obiectiv foto ideal pentru a face poze frunzelor de arțar de la distanță mică. El, care deținea nenumărate albume pline cu fotografii făcute florilor de cireș și frunzelor de arțar.
În dimineața aceea, pe când ieșea din casă – același apartament mic de-o camera pe care nu-l schimbase niciodată, dat fiind că nu simțise nevoia de mai mult spațiu – văzu cu coada ochiului albumele stivuite în colțul îndepărtat al camerei. Se uita foarte rar la ele. De fiecare dată când se încheia un sezon al florilor de cireș, entuziasmul i se risipea și tot ce putea să facă era să aștepte următorul sezon. Pentru prima dată s-a gândit că fotografierea acestor lucruri era de prost gust.
Stând pe bancă, era vag conștient că întârziase la lucru. Nu prea mai conta asta acum că avea vechime, dar instinctul anilor trecuți îl apăsa pe conștiință – „Nu poți să întârzii!”. Și totuși, în acea dimineață, se gândea la ceva destul de final – o idee care luase amploare în ultimele săptămâni.
Cu câteva zile în urmă, în timp ce-și aștepta trenul, se întâlnise cu Ito Koji, un senpai [1] din vremurile apuse, care devenise peste noapte un om mic și blajin, într-o cămașă în carouri și șapcă de pescar. În tinerețe, Ito fusese una din stelele în plină ascensiune din cadrul companiei. Domnul Tanaka fusese martorul avansării lui accelerate și, în cele din urmă, a dispariției lui din locul comun de muncă. Compania îl luase, un tânăr promițător de 22 de ani, proaspăt ieșit de pe băncile facultății, îl tocase timp de 40 de ani, și scuipase afară acel omuleț cărunt și zâmbitor. Domnul Tanaka nu văzuse lucrurile în acest fel până atunci. După ce au schimbat câteva vorbe, s-a urcat în tren și a rămas năuc lângă ușă, reflectând asupra vieții lui. Nu avea multe amintiri din ultimii aproape 40 de ani care să nu fie legate de companie. Gândindu-se la spectrul pensionării care era tot mai aproape, s-a strâmbat. Ce se va alege de el, odată ce compania va dispărea din viața lui?
Cel puțin încă mai avea florile de cireș și frunzele de arțar, dar iată că acum și le refuza și pe acestea. Fatalitatea acestui gând îi lăsă un gust amar în gură. De ce ar trebui să aștepte florile de cireș sau frunzele de arțar? De ce să aștepte pensionarea? Ar fi atât de ușor să pună punct la tot, iar gândul morții îi dădu în sfârșit puterea de a se ridica de pe bancă.
La lucru nimeni nu menționă faptul că întârziase. Făcea doar parte din echipa managerială. Când intră în biroul lui, corespondența îi fusese deja pusă pe masă. Avea câteva sarcini importante de finalizat în acea zi, așa că nu putu să se întoarcă la gândurile sale de dimineață până nu ajunse acasă. Acolo, grămada sumbră de albume i le readuse în minte în toată greutatea lor. De la albume, își mută privirea spre dulap, unde-i erau agățate costumele – acum de modă veche, dar totuși prezentabile – și puținele haine de stradă împăturite pe raftul de deasupra. A decis că, dacă intenționa într-adevăr să-și ia viața, trebuia să se gândească foarte bine înainte.
Așa că, în acea noapte, începu să deschidă fiecare dulap și fiecare sertar, întorcând pe toate părțile fiecare lucru pe care îl deținea. Dar bunurile adunate de-a lungul a 25 de ani, căci atât locuise în acel apartament, nu erau ușor de inventariat. Niciodată nu își refuzase ceva ce își dorise. Neavând o familie sau vreun animal de companie care să-i mănânce banii, se răsfățase. De altfel, susținuse întotdeauna că nu se căsătorise pentru că nu-și putuse imagina să renunțe la puținul timp liber pe care-l avea pentru alte persoane. Astfel, își dedicase timpul liber propriei persoane. Nu era bogat, dar lucrând într-o companie într-un post permanent și neavând cheltuieli mari, își permitea să ducă o viață confortabilă. De câte ori nu se felicitase singur pentru că nu avea copii, atunci când vedea problemele întâmpinate de colegii de lucru care trebuiau să plătească taxe de școlarizare, programe extrașcolare și ore în particular?
Domnul Tanaka își petrecu deci serile acelei săptămâni contemplându-și posesiunile: vechea lui aparatură foto, talismanele norocoase cumpărate de la temple, scărpinătoarele de spate, colecția lui de muzică, cărți, gadget-uri – o tabletă pe care nu o folosise niciodată și un smartphone pe care-l ținea mai tot timpul închis. Au urmat apoi toate eșarfele pentru care făcuse o pasiune la un moment dat, câteva perechi de ochelari vechi și o selecție de ciorapi. Și toate minunatele fleacuri inutile: figurine, ceasuri, stilouri scumpe și parfumuri de acum 20 de ani, din perioada când se crezuse un dandy.
Uitându-se printre pozele vechi, în vreme ce un spectacol de varietăți se difuza la televizor, se gândi la viața lui de dinainte de companie. Fusese fericit pentru o vreme. (…)
Citiți restul povestirii pe Liternautica
Povestirea a fost publicată în limba română pentru prima oară pe 26 noiembrie 2021 în numărul 4/2021 al revistei literare 
You can also read the original story in English here.