Având în vedere felul în care în care s-a desfășurat anul care a trecut, ați crede că aș fi avut mai mult timp de citit, dar lista mea de lecturi s-a scurtat pentru al treilea an la rând. De data asta însă am avut un motiv bun: m-am apucat din nou de scris. Mai mult, am reușit să termin un roman întreg în 2020: o poveste de dragoste plasată în trenul Trans-Siberian care merge de la Moscova la Beijing. Am ales să scriu cartea în engleză, gândindu-mă că va putea avea un public mai larg. Speranța mea e să o vând unei edituri din Anglia, dar rămâne de văzut dacă voi reuși. Vă voi ține, în orice caz, la curent!
Dar să revenim la cărțile citite în 2020. În total au fost 25. Am reușit să termin câteva volume cu care m-am chinuit multă vreme (uf, Micuțele doamne, cine a crezut că un serial/film atât de drăguț poate fi construit pe baza unei cărți atât de depășite), dar în rest nu am prea reușit – tipic – să mă țin de lista cu care am pornit anul. Am ajuns să o iau în complet alte direcții, însă să vedem despre ce este vorba…
Colonialism!
Dacă ar fi să numesc o temă predominantă a cărților pe care le-am citit în 2020, aceasta ar fi colonialismul. De la cartea de căpătâi a lui Benedict Anderson, Imagined Communities: Reflections on the Origin and Spread of Nationalism (Comunități Imaginate: Reflecții asupra originii și răspândirii naționalismului) la Noli Me Tangere a eroului-martir filipinez José Rizal și în final la Cvartetul Buru a scriitorului indonezian Pramoedya Ananta Toer, mi-am petrecut o bună bucată din an în compania unor analize minuțioase ale colonialismului și naționalismului în Asia de Sud-Est.
Nu am făcut-o intenționat. Am presupus în mod greșit că Cvartetul Buru va fi precum Trilogia Africană a lui Chinua Achebe, în care romanele sunt legate doar tematic între ele. Odată ce am terminat prima carte și mi-am dat seama că, de fapt, povestea continuă în următoarea, nu am avut de ales decât să merg până la capăt.
Tetralogia în sine are o poveste inedită. A fost scrisă de Pramoedya Ananta Toer pe când acesta era închis ca deținut politic pe insula Buru în anii 1970. Era suspectat de simpatii comuniste și de subversiune în scrierile sale, în perioada regimului Suharto. Lui Toer i-a fost interzis să scrie, dar a compus Cvartetul Buru oral și, pentru a nu-l uita, îl povestea în fiecare zi celorlalți deținuți. În cele din urmă i s-a data voie să așeze pe pagină cele patru romane, iar în 1979 s-a întors acasă, în Jakarta, unde a rămas arestat la domiciliu până în 1992.
Cvartetul a fost publicat în Indonezia în anii 1980, dar, nu după mult timp, a fost interzis. Pramoedya Ananta Toer a devenit o cauză celebră pentru libertatea de exprimare în Vest după ce, în 1990, Max Lane, un diplomat care lucra la Ambasada Australiei în Indonezia, a tradus Cvartetul în engleză și l-a publicat internațional. Ulterior, Lane a fost rechemat în Australia din această cauză, dar ca urmare a acțiunilor lui și a suportului internațional dobândit de Toer în urma publicării cărților sale, scriitorul indonezian a fost în sfârșit eliberat. Interdicția de publicare, distribuire și citire a cărților sale în Indonezia a fost ridicată în 2000.
Cele patru romane care alcătuiesc cvartetul sunt plasate la sfârșitul secolului XIX/începutul secolului XX în Indiile de Est Olandeze și urmăresc viața unui aristocrat indigen minor, poreclit Minke de la cuvântul olandez pentru maimuță. Minke, educat în școli în stil european, face parte dintr-o nouă generație de băștinași care pun sub semnul întrebării atât sistemul colonial olandez, cât și credințele tradiționale ale comunității din care face parte.
Primele două cărți mi-au plăcut mai mult, pentru că alternează discuțiile ideologice și politice cu un fir narativ antrenant. Ultimele două sunt cam seci, concentrându-se în special pe dezvoltarea organizațiilor politice în Indiile de Est Olandeze și pe trezirea naționalismului în rândurile indigenilor.
Atât această tetralogie, cât și Noli Me Tangere analizează colonialismul din perspectiva băștinașilor, punând în lumină nedreptățile pe care le-au suferit populațiile indigene: limitarea educației, stratificarea rasială, lipsa de drepturi, munca forțată, impunerea unor culturi agricole profitabile pentru comerțul european, imposibilitatea de avansare atât la nivel individual, cât și colectiv și suprimarea noilor idei. Lista e lungă și – mă gândesc că v-ați dat seama deja – niciuna din poveștile acestea nu putea să aibă un final fericit.
Cartea m-a făcut să mă gândesc la România și la faptul că, într-un fel sau altul, până acum 100-200 de ani (în funcție de regiune) și noi am fost dominați. Îmi amintesc că, citind O scurtă istorie ilustrată a României a lui Neagu Djuvara acum câțiva ani, m-a frapat un lucru pe care nu mi-l aminteam de la orele de istorie. Faptul că cultura româneasă a fost mereu sufocată din cauza situației politice a diferitelor regiuni. Iar cumva asta mi s-a părut cel mai trist lucru din lume.
Și totuși, cruciadele
Acestea fiind spuse, cartea mea preferată a anului a fost tot una despre cruciade, The Book of Contemplation (Cartea Contemplării e o traducere aproximativă) a lui Usamah ibn Munqidh. Nu am ce face, îmi plac cărțile despre cruciade! Dacă cele trei volume ale Istoriei Cruciadelor scrise de Steven Runciman oferă o privire de ansamblu asupra perioadei cruciadelor în Țara Sfântă, cartea lui Usamah ibn Munqidh reprezintă mărturia la prima mână a vieții din acea perioadă tulburată.
Usamah a fost o personalitate extraordinară care s-a născut în anul primei cruciade și, în ciuda numeroaselor lupte la care a participat, răsturnărilor politice și barbariei generale care au dominat acea perioadă, a reușit să supraviețuiască până la vârsta de 93 de ani. Runciman vorbea de el ca despre un mare diplomat, dar Usamah însuși ar prefera să fie amintit pentru luptele și vânătorile la care a participat.
Usamah vorbește de războaie ca despre micul dejun: armata cruciaților avea un loc preferat unde se desfășura când venea să atace orașul său, iar prietenii lui ba sunt în tabăra lui, ba în cea adversă facându-l de multe ori pe Usamah să se bucure că nu dă de ei pe câmpul de luptă pentru că i-ar fi părut rău să-i omoare. La câteva săptămâni după o luptă, indiferent de tabăra în care au luptat, Usamah și prietenii lui se regăsesc deseori din nou împreună la vânătoare.
Nonficțiune
Cât despre nonficțiune – în principiu și cartea lui Usamah ibn Munqidh e nonficțiune, dar hai să zicem nonficțiune contemporană – am citit anul trecut câteva cărți care mi s-au interesante. Am menționat-o deja pe cea a lui Benedict Anderson despre apariția conceptului de naționalism și cum s-a dezvoltat el în Asia de Sud-Est, dar cartea mea preferată din această categorie a fost Utopie pentru realiști a olandezului Rutger Bregman.
Similară în unele privințe cu o altă carte preferată a mea, Factuflness a lui Hans Rosling (a fost pe lista de anul trecut dacă vă amintiți), Utopie pentru realiști prezintă și încearcă să corecteze niște concepte eronate asupra lumii, concentrându-se pe muncă și sărăcie.
Poate soluțiile propuse par fie extreme, fie nerealiste, în funcție de unde vă aflați pe spectrumul cinicismului, însă mie mi s-au părut relevante studiile pe care Bregman le-a inclus pe tema sărăciei: de la faptul că cea mai bună metodă de a ajuta sărăcii e să le dai direct bani, că ajutoarele externe costă mult și nu ajută îndeajuns la faptul că Statele Unite au fost la un pas să adopte un venit de bază universal în anii 1970. Utopie pentru realiști oferă o perspectivă pertinentă asupra felului în care ne raportăm la avuție și arată cât de recente sunt unele concepte pe care le considerăm să fie acum adevăruri universale.
Poezie
Am citit mai multe colecții de poezii în 2020, dar cea care mi-a plăcut cel mai mult a fost Faces of Love (Fețele Iubirii), un volum de poezii persane care îi include pe Hafez (deja prieten de suflet), poeta-prințesă Jahan Malek Khatun și pe Obayd-e Zakani, un bețiv miștocar, care au trăit cu toții în aceeași perioadă. Stilurile celor trei poeți sunt complet diferite, fiecare oferind o perspectivă unică asupra iubirii și a curții din Shiraz din care făceau parte în secolul XIV. Oricum, orice colecție care îl include pe Hafez m-a câștigat de la început, e ca și cum te-ai așeza din nou la un pahar cu un prieten.
O altă colecție care mi-a plăcut enorm a fost aceea a polonezei Wisława Szymborska, Poems New and Collected. Szymborska privește lumea cu o infinită curiozitate și oferă cititorului o perspectivă inedită asupra unor subiecte atât de diferite ca fragilitarea umană, relația noastră cu lumea naturală, iubire și întristare.
În concluzie
Cred că am ales cărți destul de greoaie în 2020, deși poate ar fi fost momentul să citesc volume lejere și amuzante, dar iată-mă aici. Măcar cartea pe care am scris-o, vă promit, nu e serioasă deloc.
În 2021, mi-am propus să citesc mai multe cărți scrise de femei. Mi-am dat seama că majoritatea cărților pe care le-am citit au fost semnate de bărbați. Bineînțeles, asta are mult de-a face cu faptul că majoritatea canonului clasic a fost scris (sau ales pentru posteritate) de bărbați.
Asa că, dacă anul acesta am zis că voi încerca să citesc trei cărți/lună, aș vrea ca jumătate dintre ele să fie scrise de femei. Cred că va fi relativ ușor. Am început anul cu colecția de poezii The Wild Iris (Irisul Sălbatic) a câștigătoarei premiului Nobel pentru literatură în 2020, Louise Glück. Mai am și Diary of an Apprentice Astronaut (Jurnalul unei ucenice astronaut), cartea astronautei italience Samantha Cristoforetti (sunt rare cărțile scrise de femei astronaut!), Americanah, singurul roman al scriitoarei Chimamanda Ngozi Adichie pe care nu l-am citit încă și cartea lui Gaia Vince despre mediu, Adventures in the Anthropocene: A Journey to the Heart of the Planet We Made (Aventuri în Epoca Antropocenă: O călătorie spre inima planetei pe care am făcut-o).
Intenționez să continuu și cu colonialismul un pic. Pentru a termina cu adevărat cu Cvartetul Buru, simt nevoia să citesc colecția de scrisori a lui Raden Adjeng Kartini, Letters of a Javanese Princess (Scrisorile unei prințese javaneze). Kartini apare ca personaj într-una dintre cărțile tetralogiei, dar versiunea cărții pe care vreau să o citesc este foarte rară și am avut probleme să o găsesc.
O altă carte pe tema colonialismului pe care mi-ar plăcea să o deschid prezintă o altă parte a lumii, Open Veins of Latin America: Five Centuries of the Pillage of a Continent (aproximativ, Venele deschise ale Americii Latine: Cinci secole de jefuire a unui continent) a jurnalistului uruguian Eduardo Galeano.
Sper să nu mă împotmolesc cu cititul anul acesta, deși în principiu lucrez deja la o continuare a romanului pe care l-am scris anul trecut. Așa că, urați-mi succes!