Capitolul 3
梅雨
Tsuyu
Sezonul ploios
Pe la sfârșitul lunii mai, începea sezonul ploios în Kyoto și dura aproape două luni. Norii se ridicau cu totul doar pe la mijlocul lui iulie, fix la timp pentru festivalul „Gion”, mereu binecuvântat cu ceruri senine. Căldura se întețea și ajungea până la 35‑37 de grade, dar cerul rămânea acoperit de nori plumburii, iar ploaia cădea, măruntă și molcomă, încontinuu, zile și săptămâni întregi. Această combinație de căldură și ploaie dădea naștere unei umezeli cleioase ce‑ți înmuia pielea și hainele, făcând să ți se pară că tot ce atingeai era murdar.
În România, mă împotriveam cu vehemență aparatelor de aer condiționat din cauza atmosferei mult prea reci pe care o creau; un ventilator mi se părea o soluție mai puțin artificială. În Japonia însă nu mai puteam trăi fără ele. Doar cu ajutorul lor puteai să scapi de acea umezeală cruntă.
Pantofii, aliniați într‑un dulap lângă intrarea camerei mele, au început să‑mi putrezească și, oricât am încercat să‑i spăl, umbrele florilor de mucegai persistau peste culorile vesele de vară. Hainele nu se uscau și se îmbâcseau cu cât stăteau mai mult pe sfoară. Dacă le lăsam înăuntru, când ieșeam și opream aerul condiționat, redeveneau umede și prindeau iar mirosul de stătut.
În drumul de la cămin spre stația de tren, treceam pe o stradă lungă, dreaptă, ce avea pe de o parte blocuri, cu o fâșie de părculeț și un teren de joacă, iar pe de alta, o școală generală și o grădiniță.
Zeci de râme moarte, îndemnate de potop să iasă din ascunzișuri, se înșirau pe caldarâmul ei, iar mirosul putreziciunii lor umplea aerul cu o mireasmă de sulf și moarte.
— Bună dimineața! mă saluta mereu bătrânelul care stătea la trecerea de pietoni a acestei străduțe pentru a‑i ajuta pe copii să traverseze în drum spre școală.
Erau mulți pensionari de acest fel, care făceau mici munci voluntare pentru comunitate.
— Bună dimineața! îi răspundeam în japoneză.
De la ferestrele școlii se găsea mereu câte un copil să strige:
— Hello!!!
Iar când îmi întorceam capul într‑acolo, fie se ascundea după fereastră, fie îmi făcea cu mâna.
În tren și în metrou era mereu climatizare. Câteodată era prea rece. Dacă aveai ghinionul să te urci în vagonul marcat cu aer condiționat moderat, umezeala nu dispărea, iar dacă erau prea mulți oameni, era ca și cum ai fi fost încă afară.
Primul lucru pe care‑l făceam când ajungeam înapoi la cămin era să dau drumul la aer condiționat și să aștept să dispară umiditatea. De‑abia când aerul rece și uscat umplea camera simțeam că pot respira din nou în pace.
În această perioadă s‑a întâmplat ca o daneză din cămin, care mă știa de două săptămâni, să‑mi lase bicicleta ei când a plecat. La parter, lângă recepție, era o masă unde ocupanții căminului puteau să‑și lase lucrurile nedorite când plecau. Așa m‑am ales eu cu farfurii, căni și un geamantan de călătorie. Pentru reciclarea bicicletelor, electronicelor și saltelelor însă se percepea o taxă. Dacă nu o puteai plăti, nu aveai cum să le arunci. Era deci mai ușor să le lași cuiva care rămânea acolo.
Am moștenit, astfel, ceea ce japonezii numeau o bicicletă de bunicuță. Era destul de grea, de un verde metalic și cu un coș în față. Coșul acesta era motivul pentru care era asociată cu bunicuțele. Toate doamnele în vârstă aveau unul, pentru cumpărături, pe bicicletele lor.
Nu știam să mă dau cu bicicleta. Când eram mică, părinților mei le era groază că aș putea fi călcată de mașini mergând în stradă pe ea. În concluzie, nu‑mi cumpăraseră niciodată una, iar eu acceptasem oarecum pasiv că așa trebuia să fie. Având însă acum o bicicletă a mea, mă simțeam oarecum obligată să învăț.
Mai avusesem o tentativă (eșuată) prin studenție, în Cluj, când colega mea de cameră de la cămin, o biciclistă convinsă, încercase să mă învețe, dar ne‑am lăsat amândouă păgubașe după câteva zile.
— Ei, haide, că nu e așa de greu! Te învăț eu, mi‑a zis Karolina, o poloneză proaspăt ajunsă și ea în Kyoto.
Era o roșcată mai țeapănă din Varșovia care studiase japoneza la facultate și, în concluzie, o cunoștea deja destul de bine. Studentă tot la Doshisha, era înscrisă doar la cursurile de limbă, pentru un an, motiv pentru care a ajuns să fie trimisă la căminul doctoranzilor din Mukaijima, unde eram cazată și eu. Avea o limbă ascuțită și puțină toleranță pentru prostia omenească.
Astfel, pe parcursul unei întregi săptămâni, Karolina a venit cu mine în parcarea din fața căminului și mi‑a ținut bicicleta dreaptă în timp ce eu mă chinuiam s‑o țin în picioare. Ryuji‑san, care lucra în birourile căminului, mă încuraja în trecere când ieșea pentru pauza de masă:
— Haide, Adoriana‑san, vei reuși!
În primele câteva zile mi s‑a părut imposibil, dar Karolina nu era dispusă să mă lase să renunț cu una, cu două:
— Trebuie doar să continui, nu contează că mergi doar doi metri și‑apoi pici. Important e să tot încerci. La un moment dat, o să vezi că vei începe să mergi singură, mai prin șanțuri la început, apoi, încet‑încet, tot mai bine.
Așa a și fost. Bicicleta mea făcea opturi tremurate, vira în direcția greșită, se oprea doar în pereți și tomberoane, dar, într‑un echilibru precar, a început să meargă fără susținerea unei alte persoane. Iar când am cucerit parcarea, Karolina a sugerat să mergem până la stația de tren cu bicicletele. Avea și ea, bineînțeles, una.
Tot drumul, inima mi‑a bătut puternic: era frica de momentul inevitabil în care voi cădea. Iar în timp ce mă gândeam cu groază la asta, am auzit‑o pe Karolina strigând:
— Adriana, ai grijă!
Și am intrat într‑un gard în viteză, julindu‑mi un genunchi și palmele în cădere.
Apoi treptat, cu mai mult curaj, am început să mă aventurez tot mai departe de cămin. Bicicleta, la debut beată și dezorientată, a început să fie îndrăzneață și vitezistă. De mașini nu‑mi făceam griji, pentru că în Japonia bicicletele nu mergeau pe stradă și nici nu aveau piste speciale pentru ele, ci direct pe trotuar. Era o problemă în momentul în care erai într‑o zonă mai aglomerată sau ajungeai în spatele unor bătrânele care nu se dădeau niciodată la o parte. Iar dacă îndrăzneai să suni din clopoțel, îl ignorau complet, pentru că erai nepoliticos.
Am învățat să‑mi iubesc frânele ruginite, care scrâșneau atât de puternic, încât îi speriau pe toți din calea mea. Studenții australieni de la Doshisha, care făceau o jumătate bună de oră până la facultate cu bicicleta în fiecare zi, inventaseră concursuri de înjurat pentru a‑și elibera calea. Japonezii nu prea pricepeau ce tot urlau, dar mă simțeam prost pentru cei care ar fi înțeles.
S‑a dovedit însă că, inevitabil, cu toții ajungeam la această soluție neplăcută. Iar în timp ce bicicleta mea zbura în jos pe dealurile din Kyoto în viteză, urlam la toți cei care apăreau în fața mea:
— Mișcați, mișcați, moimele naibii!
Te simțeai un pic prost după ce o făceai, dar era una dintre acele metode sănătoase de eliberare a frustrării și, în același timp, un fel de a‑i convinge pe japonezi să se dea din calea ta. Poate nu pricepeau cuvintele, dar înțelegeau tonul.
Într‑o zi, târziu în sezonul ploios, Alex a ajuns în Kyoto. Era un alt câștigător român al bursei cu care venisem în Japonia. Având ca destinație același aeroport, zburaserăm împreună înspre Kansai. Studia ingineria biochimică la Universitatea din Osaka. Nu ne văzuserăm de la aterizare, dar ținuserăm legătura prin telefon.
El a avut o experiență foarte diferită de a mea, în mare pentru că, fiind cercetător într‑un domeniu științific, i se cerea să‑și petreacă un număr considerabil de ore în laboratoare. De multe ori îl prindea miezul nopții acolo. În acea perioadă însă mergea și el la cursuri de limba japoneză, ca și mine. Era un începător absolut, neștiind limba deloc înainte de a ajunge în Japonia.
M‑a anunțat într‑o zi că voia să vină să vadă Ginkaku‑ji, faimosul Pavilion de Aur din Kyoto. I‑am spus că e aproape de universitatea mea, dar că e poate un pic cam mult de mers pe jos până acolo.
— Nu ai bicicletă? m‑a întrebat.
— Ba da, dar mă gândesc că tu nu ți‑o poți aduce pe a ta.
— Ai portbagaj în spate?
— Da…
— Păi, atunci stai liniștită. Ne descurcăm.
— Cât timp pedalezi tu. Eu nu te duc în spate.
— Bineînțeles! a râs.
Nu era el foarte masiv sau înalt, dar nefiind tocmai sportivă, de‑abia reușeam să urc dealurile din Kyoto singură cu bicicleta, darămite cu 80 kg în spate!
S‑a dovedit însă că nici pentru el nu a fost tocmai ușor, având în vedere povârnișurile șerpuitoare ale orașului. Kyoto a fost construit într‑o depresiune, fiind înconjurat de munți – cam joși, ce‑i drept –, și cu cât mergeai mai în afara orașului, cu atât pantele deveneau mai abrupte. Asta îi dăduse, istoric vorbind, un avantaj strategic, dar îl făcuse cunoscut și pentru umezeala crâncenă din timpul verii. Aerul umed lâncezea în vale, circulând anevoios printre vârfurile munților ce‑l împrejmuiau.
Pavilionul de Aur era, bineînțeles, la poalele munților, aproape de Daimonjiyama, pe a cărui creastă se vedea tot anul forma arsă a caracterului dai 大1. Vara, la apogeul Obon‑ului, festivalul morților în tradiția budistă, în Kyoto se aprindeau pe munții din jurul orașului cinci simboluri gigantice, în semn de rămas‑bun față de spiritele care se întorceau în lumea celor vii în acea perioadă.
— Dumnezeule! Unde e templul, în vârf de munte? a întrebat Alex, lac de sudoare.
Era o zi mohorâtă, dar nu ploua. Cu o zi înainte, adusesem bicicleta la facultate, care nu era prea departe de templu, pentru a ne scurta traseul și a‑l scuti pe Alex de un drum inutil în suburbii. M‑am așezat după cum observasem că o fac elevii de liceu japonezi când mergeau doi pe o bicicletă. Am încălecat portbagajul din spate și mă țineam de marginea șeii, cu picioarele sprijinite de cadrul roților. Era cam incomod, dar odată ce am pornit, cumva am reușit să ne menținem echilibrul.
Drumul era destul de ușor de urmat. Se mergea tot înainte, tot mai sus. Ca punct de reper era Daimonjiyama cu al său în frunte, năpădit din toate părțile de verdeața ce prospera sub ploile neîncetate. Treptat, a devenit tot mai greu să‑l zărim printre case și clădiri.
Am dat peste un semn care spunea că templul Ginkaku‑ji se afla la 500 m mai încolo. Alex a respirat mai ușurat, poate și pentru că mergeam în acel moment pe o stradă dreaptă, și a spus:
— Am auzit că a fost ars de un călugăr schizofrenic în anii ’50. Există un cunoscut roman pe tema asta…
— L‑ai citit?
— Nu, ne‑au arătat ecranizarea la unul dintre cursurile noastre de cultură, zilele trecute. A fost interesant!
— Ciudat! Nu făcea parcă parte din Patrimoniul Mondial UNESCO? Cum i s‑a acordat statutul dacă a fost reconstruit cândva în ultimii 60 de ani?
— Mă gândesc că sunt și alte clădiri acolo. Poate complexul în sine e vechi, doar acea clădire e nouă.
— Da, am auzit că și grădina de‑acolo e faimoasă.
Am ajuns în sfârșit la poteca ce ducea în sus, spre intrarea în templu, și ne‑am decis să lăsăm bicicleta pe o străduță laterală și să urcăm pe jos. De‑abia când am ajuns la poarta ce dădea în complex ne‑am dat seama că era o problemă. Un panou mare în japoneză și engleză întâmpina vizitatorii urându‑le bun venit la Templul Pavilionului de Argint.
— Cum adică Pavilionul de Argint? a întrebat Alex uitându‑se deznădăjduit la panou.
— Nu Ginkaku‑ji ai spus că‑i spune? Cum mi‑ai spus, așa l‑am căutat.
— Păi, în film așa era.
M‑am postat alături de el și ne‑am uitat amândoi confuzi la cuvântul „argint” până când un bătrânel japonez ne observă și ne întrebă dacă ne putea ajuta cu ceva. Când i‑am explicat problema, a zâmbit:
— Căutați Kinkaku‑ji, nu Ginkaku‑ji. Gin este argint, Kin este aur.
Gin era pronunțat Ghin, ceea ce se putea ușor confunda cu Kin, în special când e turuit într‑un film fără subtitrări.
— La naiba! i‑a scăpat lui Alex în română.
— Minunat! Dar nu trebuia să fie cu Daimonjiyama în spate? l‑am întrebat pe bătrânel.
— Păi e, dar sunt doi munți cu simbolul . Acesta este Muntele de Est, iar cel aproape de Kinkaku‑ji este Muntele din Stânga. Amândoi sunt numiți Daimonjiyama.
— De ce unul e în stânga și altul la est? a zis Alex frustrat. Ce sens are? De ce ar face două temple cu nume similare, în preajma a doi munți cu același simbol ars pe ei și care amândouă să fie, bineînțeles, monumente de patrimoniu mondial?!
— A, da… am observat și eu într‑un târziu placa cu UNESCO.
Domnul care ne ajuta, stingherit probabil de izbucnirea lui Alex, se scuză și merse mai departe.
— Mulțumim! am strigat în urma lui.
— Și Templul de Aur pe unde e? a întrebat Alex, mai calm.
Neavând de ales, am dat drumul internetului pe telefon și l‑am căutat. Era în partea de vest a orașului, noi fiind în acel moment în extrema estică.
— Haide să intrăm aici mai bine, am sugerat. Nu cred că vrei să pedalezi încă o oră până acolo.
— Da, nu prea cred că e o idee bună. Data viitoare trebuie să fim mai atenți.
— Oricum, templu e, pavilion și grădină are, UNESCO i‑a dat steluță, Daimonjiyama e prin preajmă. E 75% același lucru!
În timp ce ne plăteam intrarea, Alex îngâna ca o mantra:
— Kin, kin, kin…
Pavilionul de Argint s‑a dovedit a nu fi, precum echivalentul său de aur, poleit în argint. Nici nu avusese ghinionul de a arde în ultimul secol și era deci clădirea originală, construită din ordinele shogunului Ashikaga Yoshimasa, începând cu 1482, pentru liniștea și pacea lui. Era o structură simplă de lemn, cu etaj, pereți albi, acoperișuri maronii și o pasăre Phoenix în vârf.
Avea în față o grădină zen de piatră și un parc mare care se întindea pe latura dealului. Natura, clocotind sub ploaia și căldura sezonului ploios, dădea naștere unor nuanțe de verde crud, o vegetație ce părea că vrea să înghită în explozia sa civilizația leșinată sub aburii copleșitori ai începutului de vară.
Pe când ne‑am terminat vizita, a început să picure, iar ploaia mocănească ne‑a însoțit tot drumul înapoi în timp ce alunecam în jos pe bicicletă, într‑o goană nebună alimentată de povârnișurile abrupte și nemulțumirea lui Alex.
