Capitolul 2

クラマ

Kurama

Universitatea Doshisha, fondată în 1875 de Jo Niijima, primul absolvent japonez al unei universități americane și un erou al epocii Meiji, era cunoscută pentru excelența în discipline umane și pentru campusul său vechi, în stil european. Fiind o universitate creștină, precum fondatorul ei, avea propria capelă și o catedră de teologie. Plasată chiar vizavi de Palatul Imperial, construcția sa distrusese o serie de altare și de temple budiste din preajma sa. Avea trei campusuri: Imadegawa, acel faimos grup de clădiri de cărămidă roșie în stil neogotic, Shinmachi, un complex de doar cinci clădiri aflat foarte aproape de primul, și Kyotanabe, cel mai mare și încăpător dintre toate, care se afla într‑o zonă rurală în afara orașului Kyoto. Studenții străini care frecventau programele de limbă japoneză ale universității aveau ore doar în Imadegawa. Norocul a făcut ca și catedra de jurnalism să se afle în același campus. Kanbaikanul, clădirea cu restaurantul francez, era între Shinmachi și Imadegawa, neaparținând oficial niciunuia dintre ele.

Studenții aveau o asociație care administra o sumedenie de cercuri și cluburi de activități extracurriculare. Erau împărțite în cele sportive – care includeau echipele universității de baseball, fotbal american, volei și așa mai departe – și cele culturale, care acopereau o arie destul de mare și neclară, de la amatori de diferite genuri muzicale și trupa de teatru a universității la diverse forme de artă, ceremonia ceaiului, caligrafie, modă și film. În total, erau în jur de 400. Cluburile sportive își aveau toate sediul în campusul din Kyotanabe, cu excepția celor de karate și baschet, care își țineau antrenamentele în singura sală de sport aflată în campusul Shinmachi. Cât despre cercuri, toate primeau o cameră în clădirea Uniunii Studenților, pe care o puteau folosi pentru a‑și desfășura activitățile.

M‑am gândit că ar fi o ocazie bună să cunosc câțiva studenți japonezi, având în vedere că altfel nu prea aveam contact cu ei. În principiu, cu toții aveam voie să ne înscriem la cercuri, iar versiunea în engleză a site‑ului universității chiar ne încuraja să luăm parte la acest important fenomen studențesc. Totuși, nu oferea niciun indiciu despre cum am putea să ne înscriem. Norocul a fă­cut însă ca acele cursuri de masterat la care mă chemase Sensei să aibă loc în Shinmachi și acolo să dau într‑o zi peste o mare de tarabe colorate, pline de afișe făcute de mână și trase la xerox, care s‑au dovedit a fi ale tuturor cercurilor care încercau să‑și atragă noi membri dintre boboci. Mulți m‑au ignorat; câțiva însă, care știau două boabe de engleză, au încercat să mă atragă spre standurile lor, crezând probabil că un străin – ca un gen de pește exotic – ar da bine în cercul lor.

— Îți place film? m‑a întrebat un băiat entuziasmat, etalând standul lor plin de postere și de DVD‑uri.

— E.T.? Star Trek? încerca altul să mă ademenească cu un arsenal de materiale SF.

M‑am oprit în cele din urmă la standul clubului de arte. Pictam de când eram mică, cu rezultate nu dintre cele mai grozave, dar fără ca asta să‑mi strice prea mult amuzamentul. Crescând, mi‑am dat seama că mi‑era mai ușor să folosesc cuvinte pentru a‑mi construi lumile imaginare, dar asta nu a însemnat că am renunțat la artă.

— Vrei să devii membră? m‑a întrebat una dintre fetele din spatele tarabei, întinzându‑mi un fluturaș de pe care mai multe personaje fantastice cu ochi mari mă invitau în lumea cercului Kurama.

Numele le era scris în katakana – scrierea japoneză simplificată, folosită de obicei pentru cuvinte împrumutate din alte limbi.

— Eu sunt Megumi, mi‑a spus fata.

— E președintele cercului nostru, mi‑a explicat o altă fată din spatele ei.

— Să știi că am mai avut membri studenți străini!

Am aflat ulterior că aceștia se reduceau la o americancă, negresă pe deasupra, lucru ce arăta un nivel de incluziune extraordinară în mintea lui Megumi.

— Haide măcar la prezentare, să vezi dacă ți se pare interesant!

Le‑am lăsat adresa de e‑mail și, mai târziu în acea zi, am primit o invitație la petrecerea noilor membri, care avea să aibă loc în sala 611 a clădirii Uniunii Studenților, ce aparținea clubului de arte. Încăperea era destul de spațioasă și avea însemnele unui studio de artă: pânze, picturi, pensule, desene, o canapea veche, două scaune rupte, taburete și șevalete, mese, munți de hârtie, afișe vechi, pereți scrijeliți, culori mânjite peste tot. Un colț era aranjat ca o bucătărioară cu frigider, cuptor cu microunde și până și un televizor. În acea zi, aducea cu o sală de clasă de școală generală pregătită pentru zile de naștere, cu suc, saleuri și prăjituri de casă.

Mi‑au dat o cărțulie în care fiecare membru existent al clubului se prezenta prin intermediul unui desen și‑al unui text scris de mână. N‑am înțeles nimic din cele scrise, dar ilustrațiile, printre care se numărau și câteva creații bizare, mi‑au dat un pic de gândit. În timp ce răsfoiam acest ghid, s‑au postat în fața mea două fetișcane și ele nou‑venite.

— Bună, eu sunt Aya Takeda și am 18 ani. Studiez engleza și hobby‑ul meu e desenul.

— Iar eu sunt Chiyo Nakamura și am 18 ani. Studiez comunicarea globală, iar hobby‑urile mele sunt cântatul la vioară și pictura, bineînțeles!

— Bună, eu sunt Adriana și sunt din România.

— Oo, asta e în estul Europei, nu‑i așa? Aproape de Turcia, a zis Chiyo.

— Da, înspre capătul Europei, lângă Marea Neagră.

— Ce bine vorbești japoneză!

Aya era încântată.

Primul lucru pe care‑l învățasem la cursurile de limbă fusese cum să purtăm acest minimum de conversație, care, cu japonezii, urma mereu același set de întrebări.

— Nu, nu, de‑abia mă descurc.

— Și cum vreți să vă zicem, cu așa nume drăguțe, să folosim chan?¹ a întrebat Megumi apărând lângă noi. Aya‑chan, Chiyo‑chan?

— Aya‑san² sau chan, oricum e bine pentru mine!

— Chan! A sărit Chiyo. Și ție cum să‑ți spunem, Adoriana‑san?³

— Nu mă deranjează să folosiți chan, dar nu știu dacă se potrivește pentru că sunt mai mare decât voi toți.

— Cum? Dar câți ani ai? a întrebat Chiyo surprinsă.

— 24. Sunt studentă‑cercetătoare.

— Oo, onee‑sama! s‑a scăpat Aya.

Onee însemna soră mai mare, iar sama era apelativul adăugat cuiva cu mult superior sau mai în vârstă. Crescând ca soră mai mică, mi s‑a părut ciudat brusc să trec brusc în poziția de soră mai mare.

— De unde vine numele Kurama? am întrebat‑o pe Megumi.

— O, nu suntem siguri, dar legenda spune că e de la muntele din nordul orașului Kyoto, care poartă același nume, unde, pe vremuri, membrii cercului mergeau să picteze. Kurama e un cerc foarte vechi, a fost înființat în urmă cu o sută de ani.

— O sută de ani!!! a exclamat Chiyo impresionată.

Mulțumită că membrii cercului erau prietenoși și poate un pic și datorită mirosului de acrilic și hârtie ce mi‑a trezit amintiri ale altor studiouri în care petrecusem multe ore fericite pictându‑mi visele, m‑am înscris oficial în cerc.

Când am plecat de la întâlnire, Megumi mi‑a dat un alt fluturaș:

— Avem expuse tablouri într‑o galerie din Teramachi săptămâna aceasta. Dacă ai timp și treci pe‑acolo, poate ai vrea să o vezi.

Am uitat complet de expoziție, până când, două zile mai târziu, mă plimbam prin oraș. Kyoto avea mall‑uri doar în suburbii, iar centrul vechi era dominat de galerii care, în stil vechi, erau shōtengai‑uri, străzi tivite de prăvălioare, iar în stil nou, magazine spațioase cu mai multe etaje. Teramachi era cel mai mare și mai cunoscut shōtengai, care acaparase două străzi încrucișate, iar fiecare din brațele sale se specializa pe diferite feluri de produse. Unul cuprindea magazine de artă și mici galerii, iar în fereastra uneia dintre acestea am descoperit cu surprindere numele Kurama.

Studenții care aveau în grijă expoziția au intrat în panică în momentul în care am intrat, crezând că vor trebui să îmi vorbească în engleză. S‑au relaxat vizibil când cineva m‑a recunoscut de la petrecerea de bun venit. Unul dintre ei a și insistat să mă conducă prin galerie și să‑mi arate lucrările sale, portrete deformate în oglinzi sparte și cele pe care aș fi putut să nu le observ, precum un album așezat pe un piedestal plin de ilustrații colorate ale unor lăcuste lascive ce purtau bijuterii și pozau seducător.

Un tablou mi‑a atras atenția: un câmp multicolor acoperit de flori, pe‑a cărui vastă întindere se plimba o fată singuratică. Cald, luminos, în culori vii, amintea de impresionism, dar în același timp avea un aer caracteristic japonez prin personajul drăgălaș și lunguieț, cu capul și ochii mari, care putea ușor să fie copil sau femeie.

Săptămână următoare m‑am întâlnit din nou cu Megumi și m‑a întrebat dacă am văzut expoziția.

— Da, a fost foarte interesantă. Erau niște desene cu insecte cam…

— Le‑ai văzut? Mă bucur! spuse cu un pic de mulțumire de sine. Erau ale mele!

— Da, erau foarte… reușite!

Ceea ce era totuși adevărat. Avea o mână bună, dar o imaginație poate un pic ieșită din comun.

— Am niște vești proaste. Mi s‑a spus că nu poți deveni membră al clubului, cel puțin nu cu drepturi depline, a zis oftând.

— De ce?

— Se pare că mulți studenți străini nu sunt aici decât pentru șase luni, iar ca să devii membru trebuie să te înscrii pe tot anul universitar.

Dezavantajul consta în faptul că nu puteam să ridic și să las cheia sălii cercului în voie, ci trebuia să aștept să vină alți membri. Lucru cam greu de realizat când cercul nu avea ore fixe de întâlnire și toată lumea venea și pleca cum voia.

— Bine, dar eu sunt aici pe doi ani, i‑am amintit.

— Știu, nici eu nu văd niciun motiv să nu te lase să devii membră. Uniunea Studenților va avea o ședință săptămână viitoare și voi aduce vorba despre asta.

Nu mi‑am pus prea multe speranțe în această promisiune, având în vedere că deja începusem să devin conștientă de inflexibilitatea regulilor japoneze și, la nivel mai personal, de oroarea lor de a spune nu cuiva.

Am fost deci surprinsă când, după o săptămână, Megumi m‑a anunțat mulțumită:

— Am reușit! A trebuit să mă lupt un pic cu ei, dar până la urmă au cedat.

Am plătit deci taxa anuală a Uniunii Studenților și am devenit membră al cercului Kurama. Nu m‑am simțit niciodată prea în largul meu acolo, probabil pentru că majoritatea membrilor fie se blocau când mă vedeau, fie mă ignorau complet. Câțiva erau prietenoși, alții doar când beau ceva pe la petrecerile cercului, iar câtorva nu le plăcea că eram acolo.

S‑a dovedit că sala de activități era folosită ca un gen de sufra­gerie a membrilor, unde aceștia veneau să mănânce la amiază sau să doarmă între cursuri. Nu se picta decât când se anunța că urma să aibă loc o expoziție. Faptul că eu mă aflam de multe ori acolo pictând după‑masă îi incomoda pe unii.

Într‑o zi, am dat peste un băiat dormind pe canapeaua din sala cercului. S‑a ridicat în capul oaselor când m‑a auzit, m‑a salutat politicos și și‑a pus ochelarii. Era tăcut, dar nu părea neprietenos. M‑a întrebat ce pictez.

— E un portret al unui personaj din Război și pace.

S‑a uitat la el și‑apoi mi‑a spus:

— Haide cu doi pași mai departe de șevalet!

Am făcut cum mi‑a spus și‑am observat că unul dintre ochi era strâmb.

— O, nici nu mi‑am dat seama…

M‑am grăbit să‑l corectez, iar el s‑a așezat la alt șevalet. Când i‑am văzut tabloul, un peisaj vesel primăvăratic, l‑am recunoscut ca fiind pictorul acelui câmp colorat care‑mi plăcuse la galerie. Cumva mă așteptam să fi fost pictat de o fată. Îl chema Oneda și era student la Literatură japoneză. Dintre toți cei pe care i‑am cunoscut în Kurama, el era singurul care părea să aibă o înclinație spre pictură. Erau cu toții buni la desen, dar părea să le lipsească puterea de a‑și exprima propriile gânduri sau poate, mai trist, acestea erau incapabile să genereze ceva original. Mulți se amuzau doar desenând personaje animate și benzi desenate sau copiind stilurile unor pictori cunoscuți.

Câțiva însă erau convinși de propriul talent. Era cazul unui alt student, Matano, care credea ferm în propriul geniu artistic și încerca să fie cât mai modern și mai șocant în ceea ce crea. Începuse un schimb de tablouri cu un alt membru al cercului, alegând ca temă nudul feminin. El pictase în negru pe alb o figură simplă, ce‑mi amintea de scrijeliturile unui copil de clasa a patra. În acel semestru era în faza lui de primitivism. Celălalt băiat era mult mai priceput. Pictă o fată mecanizată cu sexul putred. Iar eu, în spatele lor, îl pictam pe Andrei Bolkonski, pentru că Lev Tolstoi îmi sfâșiase inima în bucăți.

Citește în continuare Capitolul 3

Frumuseța lucrurilor trecătoare poate fi cumpărată de la librăriile Cărturești și prin eMag.

1. Sufix onorific diminutiv și informal care se adaugă în general numelor feminine și copiilor.
2. Sufixul onorific cel mai comun, adăugat numelor de ambele sexe în situații formale și informale.
3. Alfabetul japonez se bazează pe silabe formate dintr‑o consoană și o vocală, astfel încât este greu pentru japonezi să pronunțe două consoane împreună, așa că numele străine sunt pronunțate și scrise după stilul japonez, adăugând vocale unde acestea lipsesc.