O chestiune de libertate

O chestiune de libertate

Maast clipi când ceasul – pe a treia etajeră la dreapta, deasupra cuțitului însângerat, sub ghemul de cabluri pe care își tot promitea să îl descurce mâine, niciodată astăzi – începu să sune incontrolabil de parcă ar fi avut cu adevărat viață și o personalitate cam colerică. 00:00 arăta cu prea multă mândrie. Păcat că era stricat și își amintea acea oră doar ocazional, spre disperarea lui Maast. Clipi din nou. Ecranul din fața lui era mort, observă acum. Țigara care îi atârna în colțul stâng al gurii era arsă de mult.

Se uită obosit la ecran până când, cu mult efort, de parcă ar fi condus o mașinărie grea, își ridică unul din brațe și cu un deget încă amorțit bătu ușurel în el. Scuipă mucul de țigară pe jos, unde se adăugă unui covor ordonat de prieteni similari cu excepția unor necunoscuți cu carapace negre care puteau să se târască pentru că posedau ceva ce mucurile nu aveau: viață.

– Haide, nu face asta acum, bolborosi cu jumătate de gură și, de cum a spus-o, ecranul reveni la viață și munca lui neterminată îi apăru în față ca o umbră ce se contura deasupra lui. Oftă și își analiză degetele acoperite de plasturi. Un mesaj fusese scris peste ele cu litere mari în timp ce dormea. Mai dormi și-ntr-un pat, idiotule. Semnat pur și simplu: B. Zâmbi. O știa pe B. B venea pe la el câteodată. De cele mai multe ori neanunțată. De multe ori când el nu era acasă sau când boala pe care o contractase cine știe unde îl lăsa inconștient cu orele.

Nu știa de ce, dar lui B îi păsa că nu dormea. B trăia undeva în apropiere. Posibil chiar în aceeași clădire. Același etaj. B probabil se simțea singură. Nu avea leșinuri să-i țină companie. Nu o plăcea cât o tolera. B vorbea mult. Nu îi rămâneau în minte mai mult de jumătate din lucrurile pe care le spunea. Vorbea prea repede, prea mult. Pentru cineva ca el, care evita compania oamenilor atât de fățiș, era greu să țină pasul cu ea.

Ura faptul că B îi dădea o măsură a timpului. Îi plăcea ca zilele să îi fie identice, repetabile, nedeslușite. Gândea în numere de zile când era vorba de munca lui. În câteva zile trebuia să termine un lucru sau altul. Încă atâtea și trebuia să-și ridice plata și să livreze rezultatele. Nu avea simțul zilei sau al nopții – era motivul pentru care alesese să trăiască în mahalalele infecte unde lumina soarelui nu ajungea. Cât despre zilele săptămânii, lunile sau chiar anul nu avea nici cea mai vagă idee, încetase de mult să le numere.

În ultimul timp, însă, găsise o măsură de timp în B. Îi vorbea despre vreme și anotimpuri și sărbători de care știa. Începuse astfel să redobândească un simț al timpului și nu-i plăcea. Voia să-i spună lui B despre asta, dar B era descurajantă și iubea timpul și măsura lui prea mult.

– Maast, ingrat nevrotic ce ești! Un ecran din stânga lui se aprinse brusc și vocea furioasă țipă înainte ca imaginea purtătorului său să aibă ocazia să umple cadrul. Unde naiba ai fost? Încerc să dau de tine de câteva ore, dar fiecare cablu conectat la consola aceea învechită a ta era pus pe silențios.

– Îmi pare rău. De fiecare dată când semnele mele vitale arată că sunt…, s-a gândit pentru un moment să fie sincer, dar se întrebă dacă Lau nu l-ar declara fără folos atunci și nu și-ar căuta ajutor altundeva – deși erau slabe șansele să-și găsească pe cineva atât de serviabil și fără ambiții ca Maast. Adormit, a decis că o minciună era varianta mai sigură. Totul îmi urmează exemplu. E politicoasă în felul ăsta.

– Dintre toate prostiile…, Lau oftă și trecându-și o mână prin părul său perfect pieptănat, adăugă: Într-o zi o să fiu concediat din cauza ta și-atunci unde o să ajungem amândoi?

– Presupun că eu voi fi tot aici, a răspuns și se abținu să zâmbească. Cât despre tine…, am auzit că este un loc liber la capătul coridorului. Nu e prea spațios, dar…

– Nici nu glumi pe tema asta, doar gândul fu de-ajuns pentru a-l oripila pe Lau. Motivul pentru care nu se gândea niciodată să-l caute pe Maast în persoană – nici când era vorba de ceva urgent – era pentru că ar fi trebuit să coboare sub nivelul 21 ca să ajungă la el. Doar prezența lui acolo ar fi fost îndeajuns pentru a-i compromite buna imagine în societate și, probabil, pentru a-i cauza un atac groaznic de ochlofobie.

– Bine, bine. Ne vedem la poarta de intrare a Nivelului 22 în patru ore, Maast l-a alungat și conexiunea s-a întrerupt înainte ca Lau să aibă ocazia să se plângă.

Își rezemă capul într-o mână și oftă. Nu-i plăcea să lucreze. Nu-i plăcea să facă nimic de fapt. Nici măcar să stea acolo și să se uite pierdut la ecran. Undeva în subconștient recunoștea că situația lui actuală era în întregime vina lui. El era cel care îl făcuse pe Lau atât de dependent de el. Chiar dacă Lau ar fi respins vehement o asemenea teorie, Maast știa adevărul. La început simțise un fior de plăcere la gândul că munca lui va decide soarta lui Lau și poziția lui în societate. Îi plăcea să-l chinuie inserând ocazional greșeli în munca sa și să asculte cu o plăcere perversă când Lau îi povestea cum fusese certat de șefii săi. Lau nu fusese prea amabil cu el la școală. Merita să fie pedepsit câteodată.

(…)

Citește în continuare pe 

About Andrada Cooș

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *