E destinul, se gândi Fernando când ridică vâsla și găsi colierul atârnând de ea. Străluci în lumina lunii o clipă, înainte ca lustrul să-i fie înghițit de umbrele clădirilor pe lângă care aluneca barca.
Își aminti când îl văzuse pentru prima oară în jurul gâtului ei elegant, pe când era așezată în gondola lui împreună cu fratele ei geamăn. Fire de argint întrepătrunse țineau în îmbrățișarea lor fragilă un medalion rotund. Poate era o moștenire de familie, darul unui bunic muribund sau al unui pretendent îndrăgostit.
În acea zi, era fericită. Strălucitoare ca lumina soarelui, se agăța de brațul fratelui ei și-l atingea cu curiozitatea cuiva care întindea o mâna printr-o oglindă. Îi mângâia părul, obrajii, buzele. Erau identici, același păr scurt, aceleași zâmbete și ochi albaștri. Numele lor – le-a aflat în timpul acelei plimbări de o oră de-a lungul canalului – erau Gino și Alessandra. Ea, copilă cochetă a epocii jazzului, studiase în America, pe când el, teoretician pasionat de politică, fusese educat la Roma. Era prima dată când se vedeau de un an de zile. Nu era de mirare că erau atât de fericiți și jucăuși. Nu a reușit să descopere numele lor de familie, dar judecând după palatul somptuos în fața căruia i-au cerut să oprească, a presupus că familia lor era una de un oarecare prestigiu și bogăție.
Fernando nu a putut să-i uite zâmbetul zile întregi de-a rândul. Se trezea dimineața cu amintirea lui și nu putea să nu zâmbească el însuși din cauza asta.
(…)
Citește restul povestirii pe 
