Ființa electrică

Ființa electrică

— Sunt multe uși închise în această casă, mi-a spus Tesla în timp ce sălta pe hol, în rochia ei cu volănașe, chicotind de plăcere. Sunetele ar fi trebuit să fie cele ale unui copil jucăuș, dar venind din gura ei, în acea acasă, păreau mai degrabă tânguirile îndepărtate ale unei fantome. Fața îi era acoperită de un văl, dar nu putea să-i ascundă paloarea roșiatică a buzelor sau felul în care se arcuiau cu o satisfacție răutăcioasă când îi îngrijora pe cei din jurul ei. Era „ființa electrică”, sacrosancta mater familias, un copil de doar 9 ani.

După cină, în prima mea seară în casă, l-am întrebat pe Arthur despre vălul ce acoperea fața Teslei.

— E doar pentru siguranța tuturor, m-a asigurat.

— Siguranță împotriva a ce?

Crezusem că era ceva religios.

A mormăit ceva despre electricitate și otravă și a lăsat-o baltă.

— O, nu-i lua în seamă prostiile, Marcus. Te tachinează, m-a consolat Arthur punându-și mâna pe umărul meu.

— Are dreptate însă. Sunt multe uși încuiate în casa asta.

Cu o noapte înainte m-am pierdut. Am nimerit la etajul greșit, cu ultimul pahar de scotch pe care Arthur mă forțase să-l accept într-o mână, o țigară pe jumătate arsă în cealaltă. Casa era prea mare, ca un castel. Aparținea unui roman gotic. Numai că eu nu eram o eroină virginală. Am încercat ușile. Erau toate închise.

În acea seară, Arthur era întins în fotoliul său, mulțumit ca o pisică mare după o masă. Ca pe o felină, am observat, carnea îl mulțumea pe Arthur. Mare și puternic ca Samson, cu păr scurt negru și barba bine întreținută, era un tip de treabă, în genul brutei simpatice. Era tâmplar – o profesie destul de excentrică având în vedere unde crescuse. Mi-a făcut un suport pentru colecția mea de vinuri. Am devenit prieteni. Mi-a spus că familia lui era ciudată. Nu l-am crezut.
Tesla citea lângă șemineu o carte de povești pentru copii oribilă, în genul celor vechi, cu căpcăuni și inimi de porc în statui de zahăr, care ar fi speriat inimile sensibile ale părinților moderni de pretutindeni. Mai puțin pe cele  din acea casă. Teslei îi plăceau.

Mi s-a spus că familia era alcătuită din doamna Millie, mama lui Arthur, Arthur însuși, Tesla și sora mai mică a lui Arthur, Lily. Lily era bolnavă. Nu am văzut-o. Cât despre legătura dintre Tesla și Arthur, pentru mine a rămas un mister. Mi s-a dat de înțeles că erau mai degrabă verișori decât frați, dar atunci unde era familia Teslei? Nu părea să fie genul orfanului demn de milă.

M-am pierdut din nou în acea noapte. De vină era casa. Toate coridoarele, de la toate etajele semănau între ele, de parcă arhitectul care a construit-o n-a avut imaginație sau a făcut-o intenționat, pentru a le da dureri de cap locatarilor. Ca o sală a oglinzilor. Știam unde sunt? Nu. Panourile de lemn, ușile, covoarele, candelabrele joase a căror lumină slabă nu-mi ajuta, toate erau la fel. Puteam la fel de bine să mă plimb în întuneric.

Mă întrebam unde era Arthur. Ultima dată când îl văzusem aduna cărțile pe care Tesla le abandonase pe jos. Fata era obișnuită să fie servită. Nu ridica niciodată un deget. Arthur s-a oferit să mă conducă până în camera mea. Am râs. Ce, aveam cinci ani? Se pare că da.

— Arthur? Am strigat un pic stânjenit, un pic reticent să rup tăcerea aceea lugubră.

Niciun răspuns. Cea mai bună soluție era să mă întorc la scară și să cobor la ultimul nivel. Asta m-ar duce la intrare și-apoi în birou.

Bineînțeles, erau nivele mai jos de parter. Sau treptele se terminau brusc înainte de a ajunge acolo, de parcă s-ar fi prefăcut că etajul unu era de fapt parterul. Prea mult scotch. Arthur era îngrozitor de insistent când venea vorba de alcool.

M-am enervat, așa că am decis să fiu bădăran și să bat cu pumnul în toate ușile. Puteam să dau vina pe alcool. Sau pe Arthur. Loviturile mele răsunau ca sunetul unor clopote în noapte. Însă o ușă era diferită. În momentul în care mi-am îndreptat pumnul înspre ea, mâna mi s-a oprit în aer. Nu puteam să bat. O mână mi-a apucat pumnul din spate. Am tresărit, dar am recunoscut repede mâinile aspre ale lui Arthur.

— Ce cauți aici sus? a întrebat cu un zâmbet, dar am simțit că era îngrijorat.

— Sus unde? am întrebat confuz.

— Nu contează, hai să te duc în camera ta. Poți merge singur? a întrebat și l-am surprins aruncând o privire înspre ușă.

— Și dacă nu pot? Te oferi să mă porți până acolo în brațe? Nu sunt o domnișoară la ananghie, i-am zis batjocoritor, dar m-am împiedicat imediat parcă pentru a-i da dreptate.

— Ce zici de un umăr de care să te sprijini atunci? s-a oferit și mi-a apucat brațul înainte să pot refuza. În timp ce am luat-o în jos pe coridor mi-a spus: Marcus, nu mai încerca să intri în camera aceea. E periculos.

— A cui cameră e? A Teslei?

Am râs singur, Arthur era neobișnuit de serios.

— E camera lui Lily, a zis.

— Sora ta? Are ceva boală contagioasă?

— Ai putea spune asta.

Halal răspuns.

— Nu e un pic prea mult s-o țineți închisă? am întrebat.

N-a mai zis nimic. Arthur era genul de persoană încăpățânată care, dacă a explicat o dată, presupunea că această explicație era valabilă pentru toate întrebările pe care ai putea să le ai. M-a furat somnul și am adormit cu capul sprijinit de umărul lui Arthur ca un copil. În cele din urmă, am fost ca o domnișoară aflată la ananghie. Am leșinat în urma aventurii mele, de la prea multă agitație.

Când m-am trezit, eram la mine în cameră, în patul meu, în pijamale. Aveam o durere de cap infernală și am decis să nu beau în acea zi.

Primele lucruri cu care m-a întâmpinat Arthur la micul dejun au fost un zâmbet și o bere.

— Ai dormit bine? m-a întrebat când ne-am așezat la masa din sufragerie.

Cantitățile enorme de mâncare mi-au agitat stomacul și mi-a fost teamă că voi vomita pe loc. Din politețe, am luat niște pâine prăjită, în timp ce Arthur înfuleca o omletă copioasă.

Tesla intră în sufragerie țopăind. Deja simțeam pericolul. Țopăia când era fericită. Era fericită doar când era sigură că va supăra pe cineva. S-a așezat la masă și a întrebat:

— Ai reușit în sfârșit să o cunoști pe Lily, Marcus?

Arthur s-a oprit din mâncat și s-a uitat la ea nemulțumit, dar n-a zis nimic.

— Nu, nu mi-a fost prezentată, am spus, decis să nu las un copil de nouă ani să mă șicaneze. Am auzit că e bolnavă.

— O, asta ți-a spus Arthur?

Tesla a râs sinistru.

— E bolnavă, a zis Arthur ridicând vocea.

— Copii, purtați-vă frumos! Doamna Millie intră în cameră pentru a restabili pacea. Fiica mea, a zis și mi-a pus o mână pe umăr pentru a-mi atrage atenția că mi se adresa, s-a îmbolnăvit pe când era adolescentă, după ce a a făcut un transplant pentru Tesla. Arthur o iubește mult pe sora lui și, pentru că s-a simțit atât de neputincios când s-au întâmplat toate acestea, a dat vina pe Tesla. N-a fost vina nimănui însă. Lily a ales singură.

— Îmi pare rău.

Doar atât am putut spune. Sub vălul ei, Tesla zâmbea din nou. Cineva mințea.

Era zece seara și eram din nou în fața unei uși. Nu-mi aminteam cum am ajuns acolo. Arthur găsise ceva vin vechi în beci. L-am băut împreună. Toate patru sticlele. Arthur părea să vrea să mă țină beat pe toată durata șederii mele acolo. Credea că voi fi un musafir mai docil dacă mintea nu-mi era clară?

Eram iarăși oare în fața ușii lui Lily?

M-am gândit să bat la ușă, dar mi-am amintit cum pumnul meu a refuzat să se apropie de ușă noaptea precedentă. Poate ușa era deschisă. Deși, nu a spus Tesla că erau multe uși închise în acea casă? Am încercat oricum. Ușa s-a deschis cu un scârțâit de parcă n-ar fi fost folosită de ceva vreme. Era o cameră normală, ca toate celelalte camere din acea casă. Mobilă veche, covoare groase, tablouri mari înrămate, un pat încăpător. O fată era așezată pe el. Fața îi era acoperită de un văl.

— Lily? Am întrebat. N-a răspuns, dar capul i s-a mișcat puțin de parcă își îndreptase privirile în jos. Te simți mai bine? Nu știu de ce mă simțeam agitat. Își bătea joc de mine Tesla printr-o glumă proastă? Aveam să găsesc fața de porțelan a unei păpuși în mărime naturală sub acel văl?

— N-ar trebui să fii aici, a zis brusc de parcă ar fi simțit toate fanteziile absurde care-mi treceau prin cap.

— Îmi pare rău, am simțit că trebuia să intru. Să mă asigur că ești bine, am zis. Acela era într-adevăr motivul pentru care tot mă regăseam în fața ușii ei?

— N-ar trebui să-ți faci griji pentru mine, a zis și vocea ei era ca ecoul unui râu curgând. Tumultos și pur.

M-am așezat lângă ea pe pat.

— Ar trebui să-l asculți pe Arthur. Ține mult la tine, a zis.

— Aș putea să-ți văd fața?

Nu s-a mișcat. Capul îi era întors înspre mine. Sub văl, puteam să ghicesc paloarea chipului ei, conturul buzelor pline și ochii strălucitori. Mi-am întins mâna și am ridicat vălul, ca al unei mirese. Ochii îi erau superbi, de culoarea fulgerelor înainte să te orbească. Mi-a trecut prin minte că aceștia erau ochii Teslei, nu ai lui Lily, privindu-mă, și erau buzele Teslei, și răsuflarea ei care au intrat în mine când și-a apăsat buzele pe ale mele. Am lăsat vălul să-i cadă înapoi pe față și i-am promis că aveam să vin să o văd din nou în noaptea următoare. Ciudat, mi-a fost ușor să-mi găsesc camera de această dată. Învățam.

În acea noapte, am avut un vis febril despre coridoare nesfârșite.  Puteam să văd fiecare cameră din casă, fiecare candelabru și portret, ceașcă de ceai și imperfecțiune. Am tresărit din somn când mi-am dat seama că văd casa nu ca mine însumi ci ca altcineva, cineva cu ochii acoperiți de un văl. Arthur era așezat la picioarele mele, arătând învins. Părea infinit de trist când m-a privit și a spus:

— Ai deschis ușa, nu-i așa?

— Despre ce vorbești? am întrebat prins încă în plasa viselor mele. Arthur, e trecut de miezul nopții. Putem vorbi despre asta dimineață?

— Deja e prea târziu, a spus, iar vocea îi era spartă.

— Arthur.

L-am bătut pe umăr cu neîndemânare, încercând să îl alin. Nici nu mi-am dat seama când m-am prăbușit.

A început ca un delir. O febră care nu ceda. Fierbinte, toropitoare ca soarele deșertului, urmărindu-mă fără milă în fiecare moment de luciditate. Eram acolo, dar într-un fel nu eram. O neliniște se cuibărea în mine și câteodată mă făcea să percep totul ca fiind dureros de real. Uneori atât de mult încât puteam să simt fiecare centimetru din cameră, de la titlul fiecărei cărți până la ultima particulă de praf. Alte dăți, totul se întrepătrundea și nu eram sigur că existaseră vreodată: patul, camera, casa, Tesla. Era poate un vis paranoic. Eram atât de îngrijorat că aveam să întâlnesc familia lui Arthur după cuvintele lui criptice, încât aveam un coșmar despre asta. Reușeam să mă conving de acest adevăr doar pentru a fi catapultat din nou în cunoașterea microscopică a împrejurimilor mele.

Doamna Millie mă îngrijea. Îmi răcorea fața, mâinile și pieptul cu o cârpă udă. Nu mă ajuta. Aveam senzația că sunt o sursă de căldură nesfârșită și apa se evapora înainte de a-mi atinge corpul. Totuși, doamna Millie era o îngrijitoare atentă și îngăduitoare. Mirosea a mușețel. Erau singurele lucruri de care mă puteam agăța, acel miros și câte o atingere pe fruntea mea.

— De ce nu ați chemat un doctor? am întrebat într-unul din momentele rare de luciditate.

— Nu ai nevoie de unul. Din păcate, ești mai mult victima unui blestem decât a unei boli, a zis cu regret. Poate n-am fost destul de clară când am vorbit despre transplantul prin care a trecut Tesla.

Într-o noapte, în timp ce aveam o viziune ciudată în care Arthur s-a transformat într-un leu și mi-a scos ochii, mâncându-i cu satisfacție, Tesla a intrat în cameră. În momentul în care a trecut pragul, realitatea a revenit la normal și m-am ridicat, gâfâind și transpirat, de parcă cineva mă scosese în sfârșit dintr-o căldare plină de magmă incandescentă.

Tesla nu-și purta vălul. Mi-am acoperit ochii.

— E prea târziu pentru asta, a zis și zâmbetul ei era la fel de răuvoitor cum mi-l imaginasem când îi priveam chipul prin vălul vaporos. Era și o dulceață în el, care aparținea mai mult unui copil poznaș decât răului. Dar care zâmbet era adevărat? Cel al copilului sau cel al adultului crud ascuns în corpul unui copil?

— De ce nu-ți porți vălul? am întrebat în timp ce se apropia de pat. Ochii ei erau ca și cei ai lui Lily, ireali, sfere de energie electrică pură ce sfârâiau. Putea să vadă cu acei ochi? Și cum de nu-i observasem până atunci? Asemenea energie ar fi strălucit cu siguranță chiar și în spatele unui văl. M-am întrebat dacă nu am avut dreptate când am presupus că o întâlnisem pe Tesla în acea cameră, nu pe Lily. Singura diferență dintre Tesla și Lily era vârsta. Am atins o șuviță din părul Teslei. Era de aceeași culoare, aceeași lungime. Era femeia pe care am întâlnit-o, adultul care se ascundea în corpul Teslei? Era o prințesă din povești, blestemată să revină la forma ei adevărată doar în timpul nopții?

— Nu mai trebuie să-l port de față cu tine, a zis. Cred că va fi plăcut să te avem în preajmă. A trecut ceva timp de când a fost vreun bărbat printre noi. Dă vina pe predispoziția pentru gena feminină.

— Noi? Cine sunt acești noi?

A dat să plece. M-am ridicat și am vrut să o urmez, dar de îndată ce a trecut pragul camerei, lumea mea s-a năruit din nou și am căzut la podea. Arthur, care probabil tocmai venea să mă vadă, mi-a venit în grabă alături și m-a dus înapoi în pat. Leul s-a întors și își privea prada cu grijă din colț. Arthur îmi plângea pe umăr. Tavanul s-a transformat într-un vortex învolburat, leului nu-i plăcea.

— Îmi pare rău, îmi pare atât de rău. N-am vrut să se întâmple asta. Tesla mi-a poruncit să te aduc aici după ce le-am vorbit despre tine. Am crezut că voiau doar să te cunoască. Îmi pare rău, a zis. Eram surprins că mai puteam să-l aud. Era tot el? Sau leul?

Ferestrele s-au destrămat moleculă cu moleculă și peșteri întunecate au apărut dincolo de ele. Erau tuneluri care duceau – din toate locurile – în livada bunicii, unde îmi petrecusem, în copilărie, verile cățărându-mă în copaci, fugărind găini și bătându-mă cu Tom, băiatul din vecini, pentru ultimele mere. Nu mă mai gândisem la asta de ani de zile și amintirile acelor zile lipsite de griji mă făceau să vreau să plâng. Nimeni n-ar trebui să crească. Poate corpul de adult al Teslei era cel fals și adevărata Tesla era un copil obligat să fie un adult.

Nu știu când mi-am dat seama că plângeam cu adevărat. Sau când am înțeles că nu lacrimi mi se vărsau pe față ci proprii-mi ochi, desprinși din orbite. Nu mă durea, am înțeles ce se întâmpla. M-am întrebat totuși cum de puteam să văd și fără ei. Sau foloseam un alt fel de vedere?

Simțeam că Arthur mă strânge în brațe și plânge.

— Marcus! Marcus! Marcus! tot îmi striga numele. Apoi tânguielile lui s-au schimbat: Marcus…Tesla! Tesla!! Un curent de energie a trecut prin mine ca o descărcare electrică și mi-a umplut orbitele golite de ochi. S-a înrădăcinat în creierul meu și s-a hrănit din el ca o chemare de trezire la realitate. Dar a cui realitate?

Acum, sunt un secret sub un văl, în spatele unei uși închise într-o casă plină de coridoare, unde toate camerele și toate ușile sunt la fel. Câteodată sunt eu, naratorul și prietenul vostru fidel, altă dată sunt altceva. Iar de fiecare dată sunt mai puțin eu și mai mult ea. Ca un curent electric care vine și pleacă, un comutator în capul meu, dar cine îl apasă?

Deschis.

Închis.

Deschis.

Închis.

Deschis.

Închis.

De fiecare dată mai puțin din mine.

Deschis.

Închis.

Deschis.

Închis.

Deschis.

Închis.

Până când nu va râmâne nimic din mine decât aceste cuvinte.

 

Povestire publicată pentru prima oară în limba engleză în iulie 2014 de

Iar în limba română în februarie 2017 de

Ilustrații de Abdusselam Cifter

About Andrada Cooș

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *