Lăsați robotul să scrie!

Lăsați robotul să scrie!

Prima dată când a auzit despre existența unui robot care scrie ficțiune, Pat T. Knight, autor de succes de romane polițiste, a râs. Cum ar putea vreodată o mașină, un program, ce mai, să conceapă o carte coerentă, inovatoare, care să își țină publicul în priză de la prima până la ultima pagină?

– Adevărul e că multe dintre poveștile scrise de roboți au ca și coautori inventatorii lor, recunoscu Leyla, editoarea lui.

Luau prânzul împreună, într-un pub din Shaftesbury Avenue aproape de sediul editurii Centauri.

– Toate frazele care îți dădeau fiori s-au dovedit a fi inspirate de oameni, nu de roboți, mai spuse ea.

– De genul? Pat mușcă lacom din hamburgerul lui.

– Calculatorul, punându-și propria fericire ca primă prioritate, a încetat să mai lucreze pentru oameni[1].

– Înțeleg de ce i-ar speria un pic pe unii.

– Coautorul a făcut-o intenționat. În ceea ce privește roboții sunt două tabere: cei cărora le e frică de ei și cei care văd doar beneficiile enorme pe care le vor aduce societății. Primii cred că odată ce roboții vor întrece inteligența umană și vor putea funcționa independent, logic vorbind, nu vor mai avea nevoie de oameni și-i vor elimina. Cealaltă tabără crede că vor fi mereu un gen de câini. Mereu loiali, care fără stăpânii lor nu pot trăi.

– Și cred că un robot care scrie va da de gol adevăratele sentimente ale roboților față de rasa umană?

– Ceva de genul. Dar asta ar presupune că ar avea gânduri proprii și sentimente.

– Asta e problema cu oamenii, avem tendința să umanizăm totul. Suntem noi prea sentimentali. Adică tata vorbea cu mașina lui de parcă ar fi copilul lui. Sunt unii oameni care fac nunți pentru câini.

– Și totuși, parcă nu-ți vine nici ție să arunci bustul lui Churchill din biroul tău din Tonbridge Wells, spuse cu un surâs Leyla.

– Cum aș putea să-l arunc pe Winston! El a fost inspirația pentru detectivul Norton, a recunoscut cu un zâmbet plin de tandrețe. Asta este, cusur uman! Suntem poate, cu toții, sentimentali! Dar văd că te-ai gândit mult la problema asta…

– Bineînțeles că ne-am interesat. E ceva revoluționar care ar putea avea un impact colosal asupra domeniului nostru. Știi, Associated Press folosește un robot pentru majoritatea articolelor care au prea multe cifre. Cică e eficient.

– Dumnezeu să-i apere pe jurnaliști. De parcă n-au oricum o slujbă de rahat. Dar înțeleg cum ar putea să autogenereze asemenea articole. De obicei urmează niște șabloane standard, nu? X s-a întâmplat în Y la data Z.

– Da, ai dreptate, dar gândește-te la cărțile pe care le publică Centauri. Să fim sinceri, nu ne prea aventurăm în literatură grea. Publicăm ce se vinde și ce are o nișă, gen thriller, horror, fantasy, SF. Toate se scriu ca pe bandă rulantă, după reguli similare, multe sunt doar copii mai ieftine ale unor idei scoase dintr-o carte de succes. Adică, câte cărți cu vampiri n-au fost după Twilight, câte distopii după Jocurile Foamei? Au fost ca ciupercile după ploaie. Și autorii știu ce fac când regurgitează aceleași idei care plac. N-ar putea un robot să facă același lucru?

Pat avu impresia că Leyla îl includea și pe el în acea definiție. Sigur, scotea un roman pe an, dar cum ar putea altfel să trăiască din scris? Cărțile lui se vindeau în milioane de exemplare în întreaga lume, erau mereu prezente pe listele de bestselleruri. Ce conta că mulți nu-și mai aminteau la o săptămână după ce le-au terminat despre ce era vorba în ele? Ideea era că le cumpărau, rămâneau cu o amintire vag plăcută, iar data viitoare când îi vedeau numele de o șchioapă pe-o copertă, ca niște câini pavlovieni antrenați de aparatul de marketing al editurii, cumpărau automat și ciclul reîncepea. Descoperise formula magică a succesului. Nu era nimic rău în asta!

În tren, în drum spre Tonbridge Wells, lui Pat îi reveneau mereu în minte cuvintele Leylei: Ne-am interesat. NE-am interesat.

***

După doi ani, când Pat T. Knight a aflat că editura lui a cumpărat un robot care putea să scrie, a fost curios. A vorbit cu Leyla să-i fie arătat aparatul minune. A fost vag dezamăgit când a fost pus în fața unui calculator.

– Credeam că e un robot…

Leyla a pufnit:

– Credeai c-o să aibă un trup și mâini cu care să scrie? Acelea sunt aparate de scris, nu roboți care scriu. N-are nevoie de așa ceva.

– Cât de plictisitor! A oftat Pat.

– Tu și secția SF! Au venit toți scriitorii ață să-l vadă. Se așteptau la Terminator sau măcar la un Wally.

– Terminator?

– Știi, moartea profesiei de scriitor etc., etc.

– Ce prostie! Doar nu e în stare să scrie un roman. Nu tu mi-ai spus că au mereu nevoie de un coautor?

– Lucrurile au evoluat, Pat. Asta a fost acum doi ani. Ideea a devenit tot mai populară. Sunt tot felul de concursuri pentru texte generate de roboți. S-au implicat mulți oameni și când destule capete își pun mintea la contribuție, inevitabil, are loc o revoluție.

– Deci e în stare să scrie singur acum? S-a uitat chiorâș la ecranul negru pe care licărea o liniuță care îi spunea că robotul era activ și aștepta comenzi.

(…)

Citește în continuare pe

Povestire distinsă cu premiul al II-lea la Concursul Național de Proză Scurtă Helion 2016 și publicată în numărul 68 al Revistei Helion.

About Andrada Cooș

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *