Porțile Zeului Inari

Porțile Zeului Inari

Eram studentă în Japonia de o lună când m-am mutat în căminul studenților străini din suburbia Mukaijima din Kyoto. Camerele noastre, garsoniere de o mărime potrivită, aveau o cameră, o bucătărie-hol și o baie de vreo doi metri pătrați, turnată dintr-o bucată, cu o cadă macăr înaltă dacă nu lată, o chiuvetă și un WC. WC-ul, spre deosebire de alte toalete din Japonia, nu cânta. Balconul era acoperit de o plasă pentru a proteja împotriva ciorilor sau sinuciderii. Nu mi s-a spus care dintre ele. Blocul fusese construit prin anii ’70 și amintea vag de acea perioadă nefericită a arhitecturii utilitare. De pe palierul etajului 6 unde stăteam se vedeau, în depărtare, acoperișurile încrețite și lemnăria roșie a castelului Momoyama și marea de blocuri suburbane.

Vecinul meu era un danez subțirel și șaten, cu un cap mai înalt decât oricine, pantaloni care păreau mereu să-i fi intrat cu două degete la apă și o eșarfă jucăușă care avea tendința să hipnotizeze pe orice se găsea în spatele lui. Îl numeam în glumă Vikingul, pentru că îi plăcea să facă glume istorice pe seama strămoșilor lui, dar de fapt îl chema Bjorn.

Într-o zi, pe când mă întorceam de la facultate, am observat eșarfa buclucașă agitându-se în fața spălătoriei.

-Stau în ambuscadă de azi dimineață, îmi spuse Bjorn. Dar zici că e un făcut, cineva mi-o ia mereu înainte. Ce poate face un biet viking în fața unui ninja?

-Aș plăti să văd o asemenea confruntare, am spus cu convingere.

-Chiar voiam să te întreb. Ai fost până acum la Fushimi Inari?

-E un templu, nu?

Numele îmi era cunoscut pentru că trenul pe care-l luam până la facultate trecea printr-o stație cu același nume. Dar de templu nu știam mare lucru.

-Am auzit că e spectaculos. N-ai chef să mergem până acolo? E aproape.

Mi-am zis, de ce nu? Am ajuns, astfel, să luăm un tren chiar în după-masa aceea. La prima vedere, Fushimi Inari părea ca oricare templu: avea câteva clădiri, atât cu acoperișuri țuguiate cât și rotunjite, altare, cutii de ofrande cu grilaje, clopote, răvașe ghinioniste legate de balustrade metalice, amulete de vânzare, întregi rânduri de rugăciuni pictate pe tăblițe de lemn, lampioane de stâncă. Singura diferență consta în statuile de vulpi cu bavețici roșii, care erau răspândite peste tot.

-Inari e o vulpe? L-am întrebat pe Viking, care nu mai încăpea în piele de bucurie.

-Nu, vulpile sunt mesagerii zeului. Vezi, poartă mesaje, îmi atrase atenția asupra sulurilor pe care unele statui le purtau în gură.  

Ne-am oprit la cutia cu ofrande, am aruncat amândoi câte o monedă în ea, am zăngănit clopotele și, bătând din palme, ne-am pus câte o dorință.

Erau mulți turiști acolo și nu prea înțelegeam de ce până când Vikingul se postă în fața unui panou ce ilustra un munte pe a cărui coastă urcau, înșiruite, rânduri întregi de porți roșii. Altare mai mici erau marcate în caractere indescifrabile, pe întreg traseul.

-A, templul e doar partea de intrare, mi-am dat seama.

-Da, Fushimi Inari este cunoscut pentru cele 10,000 de porți ale sale! Vikingul se entuziasmă.

Era clar că fusese ziua greșită să port tocuri. Voiam măcar să nu par o bondoacă în umbra Vikingului.  

-Din câte am înțeles, de sus se vede foarte frumos orașul, mă îmbie Bjorn observând probabil momentul de panică ce-mi străbătu fața. Cred că e undeva aici, trasă cu degetul traseul ce ducea spre vârf. Bine că e senin azi, înseamnă c-o să se vadă totul perfect!

M-am resemnat cu gândul unei urcări anevoioase și am pornit spre tunelul de porți roșii ce marca intrarea înspre munte. Porțile shintoiste aminteau de π-urile matematice, cu bazele pilonilor și creasta vopsite parțial în negru, marcate cu simboluri ce s-au dovedit a nu avea semnificație mistică, ci doar să anunțe numele celor ce le-au donat templului de-a lungul existențe sale milenare. După o potecă lină, trepte șerpuiau printre rândurile de porți aliniate una după alta pe cornișa muntelui. Ocazional, câte o lampă metalică își intindea brațul printre ele ca o ramură ireverențioasă ale cărei fructe iluminate își crestau o cale în monotonia roșiatică a porților sfinte.

-Adriana! Am auzit vocea Vikingului venind de undeva din fundul invizibil al tunelului și mi-am dat seama că, pe când eu rămăsesem pierdută-n în contemplarea hipnoticelor porți, el o luase binișor înainte. M-am grăbit să îl găsesc urcând scările în viteză și, în curând, am zărit familiara eșarfă cafenie fluturând energetic în urma lui.

M-am oprit să-mi trag răsuflarea, moment în care Vikingul și-a întors privirea să mă vadă hiperventilând dizgrațios, sprijinită de o poartă. A început să coboare scările spre mine.

-Ești bine?

-Ia-o liniștit înainte! Te prind eu din urmă!

M-am așezat pe o stâncă șlefuită, marcată cu simboluri și cu hârtii tăiate în zigzag și mi-am tras sufletul. Cu coada ochiului am avut impresia că văd ceva tâșnind printre pomii drepți și subțirei ce acopereau muntele dincolo de altare și porți. La început nu l-am luat în seamă crezând că era poate una dintre pisicile ce-și duceau traiul pe la temple, dormind prin cotloane și-n spatele lampioanelor de piatră. O a doua mișcare, făcută de data aceasta de o pată indiscutabil albă, mă făcu să-mi întorc capul.

Pentru un moment am avut impresia că am văzut o vulpe argintie, grațioasă și curată ca zăpada, a cărei frunte era marcată cu pete roșii. M-am uitat în jur să văd dacă alți oameni au observat-o, dar nimeni nu părea s-o fi băgat în seamă, iar pe când mi-am întors capul înapoi spre ea, dispăruse deja.

Un izvor se scurgea de la înălțime printre pietrele din jurul altarelor și statuilor de vulpi. Mi-am răcorit fața cu puțină apă, am băut o gură pe ascuns și am început să urc din nou. Nici urmă de danez, niciun capăt de eșarfă. Ajunsă la o despicătură în drum, nu am putut să-mi dau seama în ce direcție a putut să o ia. Urmându-mi instinctul de stângace, am luat-o la dreapta. Bineînțeles că el o luase la stânga.

Vizitatorii se răriră treptat până dispărură cu desăvârșire, iar porțile deveniră tot mai mici. Găseam totuși mereu o metodă să trec prin ele.

-E vreo ingeniozitate japoneză la mijloc, cu siguranță! I-am spus nimănui în mod deosebit.

Ce-i drept, iarba părea să devină cam necosită, iar tufele tot mai abundente. Am conclus că eram într-o parte mai neumblată a muntelui. N-avea rost să mă întorc după atâta urcat, sus era o platformă care unea majoritatea căilor de pe munte. Eram sigură că Vikingul o luase pe celălalt drum și aveam să dau de el acolo.

Primul lucru îngrijorător fu o insectă mare cât o pasăre care zbură pe lângă mine. Apoi pământul începu să se scuture. Mi-a fost frică de un cutremur, dar iată că din tufe apăru un tigru. Inima mi-a stat un moment în loc, dar mintea îmi procesă rapid ceea ce văzu: tigrii n-aveau cum să fie în zona aceea, iar colorația animalului, blană albă cu pete negre și portocalii aducea mai degrabă a pisică. Una excesiv de mare, iar cu cât se apropia de mine părea să continue să crească. M-am gândit că e poate vreo oglindă sau lupă la mijloc. Dar iat-o în fața mea, la fel de înaltă ca și mine, fixându-mă cu ochi-i aurii. Mi-am dat seama că devenisem de mărimea unui porumbel. Acest gând nu mă încântă, dar gigantica felină mă mirosi doar scurt, strâmbă din mustăți și se întoarse. Ciuli o ureche și se îndreptă înapoi spre locul de unde venise, unde mai apăru o coadă jucându-se nervos deasupra capetelor ierbii. Mi se păru că auzeam voci venind din locul unde se întâlniră cele două pisici și mă întrebam dacă sunt în stare să-și vorbească. Am râs isteric un moment. Ce eram eu, Alice? Cozile felinelor începură să o ia la sănătoasa, așa că am fugit într-acolo, strigând:

-Așteptați, așteptați! Nu puteți să-mi spuneți unde e platforma?

Pisica cu ochii aurii se întoarse la auzul vocii mele și-apoi privi confuză înspre cealaltă felină.

-Nani wo itteta? Ano mono. [Ce a spus? Chestia aia.]

-Henna kotoba wo tsukau desu yo ne. [Folosește cuvinte ciudate, nu-i așa?] 

Minunat, vorbeau doar japoneză. M-am lăsat păgubașă și am încercat să cobor pe unde venisem, dar dacă porțile și treptele se măreau, eu rămâneam la fel de mică. Mi-am dat seama că, inevitabil, treptele aveau să devină dificil de coborât, iar prezența oamenilor mă va pune în pericol de a fi călcată în picioare așa cum eram. M-am resemnat să-mi continui urcușul printre porțile roșii întrebându-mă dacă voi ajunge microscopică în ritmul în care mă micșoram.  Am devenit tot mai conștientă că, pe ambele părți ale muntelui, ceva alerga în sus spre vârf, dar cu pași atât de ușori încât de-abia se auzeau. Doar mișcarea ierbii le trăda existența.

La sfârșitul ultimei scări mărginite de porți am dat de un altar care părea, la mărimea la care mă aflam, un templu colosal. Am observat vulpi argintii fugind prin portița-i deschisă, unele purtând suluri în gură, altele foi printate. Una, cu coada vâlvoi mi se opri în față, dar noroc că purta un teanc de foi în gură și nu avu vreme de-o gustare. O zbughi pe lângă mine, mai mult zburând decât alergând, și vântul ce-l provocă mă aruncă pe spate.

M-am ridicat anevoios în picioare și am pândit intrarea în altar până am prins momentul oportun când nicio vulpe nu ieșea sau intra și am fugit înăuntru. M-am trezit într-o sală cu acoperiș de lemn și piloni roșiatici, decorată cu clopoței și benzi multicolore. În mijlocul încăperii, așezat cu picioarele încrucișate, era un bărbat în floarea vârstei, în kimono alb cu roșu, ștampilat tot cu simboluri, cu părul lung de culoarea tăciunelui prins într-o coc complicat cum mai văzusem prin vechile picturi japoneze. Era frumos într-un fel feminin mai degrabă, iar pielea lui albă emana o strălucire diafană. Părea concentrat asupra unui munte de hârtii de toate mărimile.

O vulpe mă împinse cu nasul ei rece și umed din calea ei și am scos un țipăt scurt de surprindere. Privirea bărbatului se aținti asupra mea și un zâmbet îi încreți colțurile gurii ce îi dădu figurii lui un aer de vulpe.

-Ia te uită, ce avem aici, un omuleț! Spuse amuzat, iar când s-a ridicat în picioare mi-am dat seama că era de trei ori cât mine. Vru să mă ridice de brațe în sus, dar m-am smucit din mâinile-i albe.

-Cine ești? L-am întrebat fugind la o distanță la care nu putea să mă înșface.

-Preadistinsa mea persoană este Inari, zeul acestui templu. Poți să îți dai seama deoarece preadistinsul meu nume se găsește în titlu. Fushimi – adică acest loc – Inari – adică preadistinsa mea persoană.

-Ha, vorbești engleză! Mi-am dat brusc seama.

-Preadistinsa mea persoană este ZEU. Limbile voastre nu contează pentru noi.

-Asta înseamnă că poți vorbi și română? Am întrebat direct.

-Bineînțeles, răspunse într-o limbă clară și fără accent.

Am râs.

-E prima dată când cunosc un zeu. În principiu, n-ar trebui să exiști.

-Cât timp este o persoană care atârnă o rugăciune la altarul meu, prea distinsa mea persoană va fi mereu aici, spuse cu zâmbetul său de vulpe. Deocamdată nu-mi fac griji, o treime din altarele Shinto din Japonia sunt ale mele, iar toți producătorii de sake îmi ridică un altar, adăugă cu un dram de mândrie.

-Dar ce faci de fapt? L-am întrebat.

-Îndeplinesc dorințe, aduc noroc, prosperitate, orez bun, rezumă zeul.

-Știi, noi nu ne prea încredem în vulpi. Se zice că sunt viclene și răutăcioase.

Părea să nu înțeleagă ce vreau să spun.

-Ca și Ursul păcălit de Vulpe?  Am sugerat.

-Nu vrei să spui ratonul și iepurele de pe Muntele Clic-Clac?

-Nu, povestea cu gaura în gheață?

-Barca de noroi?

A urmat un moment de confuzie și tăcere, în urma căruia m-am decis să schimb subiectul:

-Dar oare cum am ajuns aici?

-Ai trecut printr-una din porțile sfinți, probabil.

-Una? Am trecut prin vreo zece mii cred, am spus obosită.

-Ai mâncat din ofrandele zeilor?

-N-am mâncat nimic de la amiază.

-Ai băut din apa zeilor?

-Nu.

Îmi veni brusc în minte izvorul la care mă răcorisem mai devreme. Băuseră și alții din el, nu? Sau se spălaseră doar pe mâini? Nevrând să insist asupra unei gafe pe care o făcusem, l-am întrebat fără ocoliș:

-Poți să mă ajuți să ajung înapoi la templul de jos sau la platforma de sus?

Mă privi un moment, și-apoi spuse cu nonșalanță:

-Nu sunt obligat să te ajut cu nimic.

-Dar nu asta fac zeii, ajută oamenii? Nu eram prea sigură cum funcționează lucrurile la shintoiști, dar logica îmi spunea că nu sunt departe de adevăr.

-Nu spuneai chiar tu că nici măcar nu crezi în distinsa mea persoană? Și-n plus zeii nu sunt legați de moralitatea umană. Noi putem face ce vrem. Dacă aș vrea acum să te dau de mâncare vulpilor mele viclene, apăsă cuvântul, nu m-ar învinovăți sau pedepsi nimeni.

Am înghițit în sec. Adevărul era că nu știam ca shintoiști să aibă vreun Zeus, iar chiar și dacă ar avea, mitologia era destul de plină de muritori uciși pentru afronturi minore aduse zeilor pentru care niciun Odin nu și-ar fi întors măcar privirea. Și unde era Dumnezeul nostru în toată povestea asta? Nu era vreun înger pe undeva gata să mă salveze? Pe de altă parte nici El nu avea o istorie prea lungă de toleranță a insultei.

-Stai! Îmi veni brusc o idee. Mi-am pus și eu o dorință la altarul tău de la templu. Nu e datoria ta să o împlinești?

-Ți-ai dorit să te readuc la mărimea ta naturală și să-ți arăt drumul spre altarul din vârf? Întrebă zâmbind.

-Nu, am recunoscut. Mi-am dorit să-mi trec examenele, dar…pentru asta trebuie să le și dau, nu? Nu știu cum aș putea să fac asta din stomacul vulpilor dumneavoastră.

Zeul se încruntă și mi-am dat seama că am nimerit fix la țintă. Inari oftă și suflul lui îmi atinse fața. Mirosea a orez și sake și ceva nedefinit, dulceag. Aveam impresia că zbor pe un covor pufos de blană albă. Doar că acel covorul respira, iar din adâncul lui, o inimă bătea alert.

-Adriana! Mă scutură Vikingul din somn. Ai ajuns înaintea mea! Părea surprins. Era vreo scurtătură pe undeva?

-Pe spatele unei vulpi argintii, am murmurat încă adormită.

-Hmm, nu am văzut nicio statuie argintie, probabil că am luat-o pe calea greșită.

Soarele tocmai cobora pe linia orizontului, rotund ca o portocală, roșu aprins ca și vopseaua porților lui Inari. Orașul cu miile sale de case, blocuri suburbane și temple se scălda în lumina tulbure a apusului.

Înainte de a ieși din templu, am aruncat din nou o monedă în cutia cu ofrande, am sunat clopotul, am bătut din palme și mi-am dorit ca zeul templului să-mi ierte insolența.

Această povestire a fost premiată la  în 2015 și a fost inclusă în antologia sa

About Andrada Cooș

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *